Somn ușor

Era sfârșitul lui noiembrie când am simțit că oboseala și nervii mă ajunseseră din urmă și trebuia să fac urgent ceva. Nu mai dormisem ca lumea de luni bune, deși mă băgam în pat aproape de miezul nopții, iar la muncă trebuia să ajung abia la nouă. În mod normal, aș fi prins undeva la șapte ore de somn, cu tot cu cele câteva treziri nocturne, însă în ultimul timp mă sculam chiaun, de parcă abia apucasem să pun capul pe pernă înainte să sune alarma. Nu mai suportam sunetul telefonului, iar organismul îmi transmitea s-o las mai moale și să-mi iau un concediu.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să schimb ora de somn. N-a mers. Am mâncat mai ușor înainte de culcare, am fost la jogging și chiar m-am apucat de yoga. Zero efecte. Exasperat, am dat o căutare pe Google după “metode de a te odihni profund”, am studiat zeci de forumuri și de site-uri, iar până la urmă am găsit o soluție care mi s-a părut potrivită.  Nu trebuia decât să-mi pun alarma cu două-trei ore mai devreme decât de obicei, să mă trezesc și să stau liniștit în pat, savurând senzația că mai am destul timp la dispoziție, după care să mă culc la loc. Odată ce treceam de câteva ori prin ritualul ăsta, urma să mă scol dimineața odihnit și cu o nemaiîntâlnită stare de bine – cel puțin așa susțineau cei care încercaseră metoda.

Zis și făcut: am setat telefonul să sune la patru, apoi m-am băgat sub pătură și am adormit profund. Eram în mijlocul unui vis, când alarma a început să țârâie isteric. Am oprit-o rapid și mi-am impus să nu pun mâna pe mobil, fiindcă internetul m-ar fi putut ține treaz mai mult decât era cazul. În casă se făcuse răcoare, așa că am tras pătura mai sus și m-am ghemuit sub ea. Atunci am auzit respirația. Nu era a mea, dar era cu siguranță sunetul scos de cineva care răsufla greoi la câțiva metri de patul meu. Am simțit cum mi se ridică părul pe mâini și pe ceafă, dar n-am putut face nicio mișcare. Mușchii nu mă mai ascultau. Eram cu spatele la persoana care se afla în dormitorul meu, expus și fără nicio șansă. M-am gândit la ce-aș fi putut apuca să mă apăr, dar în afară de o carte și o veioză mică de plastic, nu aveam nimic la dispoziție.

“Ne-a văzut?” s-a auzit din spatele meu o voce groasă, care articula cuvintele ca și cum ar fi fost un magnetofon stricat, ce reda sunetul cu încetinitorul.

Erau doi deci. Mi se făcuse și mai teamă, dar trebuia să stau nemișcat.

“Spre binele lui, nu. Ce dracu’ i-a venit să se scoale? Verifică dacă doarme.”

A doua voce suna mai apăsat și părea mai hotărâtă decât prima. Am strâns ochii și m-am străduit să respir normal, ca un om adormit. Pe gât am simțit șuieratul rece al magnetofonului stricat, care stătea la numai câțiva centimetri de capul meu. Nu mai fusesem niciodată atât de speriat și știam că o singură greșeală mi-ar fi adus sfârșitul.

“E-n regulă.”

“Hai înapoi.”

Podeaua a scârțâit ușor, iar intrușii au părut să se îndepărteze, însă nu au ieșit din cameră. Știam că sunt acolo, chiar dacă nu se mai auzea nicio mișcare. Am deschis încet ochii și m-am uitat în oglinda de pe dulap, care reflecta tot dormitorul. Numai instinctul de supraviețuire m-a făcut să nu zbier. Stăteau liniștiți la biroul meu, uriași și tăcuți, schimbând între ei niște dreptunghiuri care păreau cărți de joc. Nimic din înfățișarea lor nu era uman, nici coarnele uriașe, nici botul prelung sau pielea care, în lumina lunii, părea acoperită de solzi.

“Plusez cu trei vieți ”, a mormăit deodată magnetofonul.

“Accept și plătesc. Acum, liniște.”, i-a răspuns celălalt, făcând semn către pat.

Am închis la loc ochii, sperând să nu observe că eram treaz și am rămas așa, fără să scot un sunet, până când cel cu vocea apăsată a vorbit din nou:

“Gata, peste două minute se scoală să meargă la baie. Oricum nu mai e mult până dimineață.”

S-a auzit un fâlfâit și ceva ca o adiere ușoară de vânt mi-a trecut prin spate, apoi camera a rămas goală. De data asta știam că plecaseră. A fost prima și ultima oară când mi-am pus alarma să sune în timpul nopții, iar veioza a rămas de atunci aprinsă lângă pat de seara până dimineața. Uneori, când mă trezesc din întâmplare și-afară e încă beznă, perdeaua se mișcă ușor și-n aer plutește senzația unei eliberări, făcându-mă să fiu recunoscător că deocamdată ei aleg să nu-și facă simțită prezența.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Caffe latte

Mergi zâmbind cu latte-ul de la Starbucks în mână și simți că în momentul ăsta ai ajuns acolo sus, unde ai visat mereu. Parcă și pasul ți-e altfel, mai apăsat, mai sigur, pas de om de succes. Încă nu guști cafeaua, dar îi simți căldura și mirosul dulceag, iar când ajungi la birou o vei bea pe îndelete, savurând fiecare înghițitură. Numai tu știi cât de mult ai tras să ajungi aici, câte ghemuri de anxietate ai strâns în stomac, câte zâmbete false ai afișat și cât te-ai ținut să nu izbucnești în plâns, ca o muiere, de fiecare dată când simțeai că nu mai reziști. Și acum uită-te la tine, în sfârșit îți permiți să-ți bei cafeaua de la Starbucks, iar colegii nu te vor mai privi de sus, ci te vor considera un egal, te vor chema la serile de vin și în pauzele de prânz, că doar acum ești de-al lor și în fapt. Ce-i drept, mai ai până să-ți permiți Starbucks zilnic, dar e și ăsta un început, o dată pe săptămână nu-i de colea.

Treci de mall și te uiți lung la bărbatul răpciugos care își târșâie picioarele pe lângă oamenii veseli și bine îmbrăcați, care miros a Chanel și au mâinile pline de pungi. Ai fi putut să fii și tu ca amărâtul ăla, de fapt nu-ți dai prea bine seama ce-l desparte pe el de tine sau de oamenii parfumați, dar cumva bănuiești că el habar n-a avut să își folosească mintea. Sau poate n-a putut, naiba știe, până la urmă nici tu nu ești vreun geniu, dar tu ai avut măcar ambiția să mergi zi de zi în clădirea aia înaltă, care îți face greață, să lași acolo nouă ore din viața ta și să nu te dai bătut, deși ai fi vrut s-o faci de sute de ori. Răpciugosul îți cere un leu, însă ridici din umeri și mergi mai departe. Ți-e milă de el, dar ți-e milă și de tine, că ai avut de așteptat zece ani până să ajungi aici, ai ratat atâtea sacouri de stofă și eșarfe de cașmir, atâtea porții de sushi, dar mai ales cafele de la Starbucks. Ce-i drept, nici acum nu ți le permiți, dar suta aia de lei suplimentară, pe care o iei în noul departament, înseamnă ceva și îți deschide noi orizonturi.

Te îndrepți spre lift cu aerul omului care le are pe toate, apeși pe buton și îți muți cafeaua în mâna dreaptă. Strângi discret paharul, lăsându-l în jos, ca să îl ferești de cei care vor ieși buluc imediat ce liftul își deschide ușile. Deodată auzi un pocnet surd și simți ceva călduț care te stropește pe mâini și pe haine. În bucuria ta, ai uitat să verifici dacă-i bine pus capacul. ”Ce-ai făcut, frățică?” râde Traian, iar tu-i zici râzând că nu-i bai și că mergi imediat să-ți iei altă cafea. Privești a pagubă la balta de latte și la femeia de serviciu, care bombăne în timp ce aduce mopul, apoi o iei încet pe scări până la etajul zece, fiindcă știi că îți ia măcar trei minute să îți înghiți lacrimile și să-ți pui zâmbetul pe față.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Zâmbetul perfect

–  Clipește de două ori dacă te doare, îi spuse dentistul, înainte să răsucească din nou aparatul de fier prins în gingie.

Îl durea, sigur că-l durea, dar mai mult l-ar fi deranjat ca ea să creadă că nu poate suporta o amărâtă de intervenție stomatologică. Ce, Jon Snow ăla din Game of Thrones, Spartacus sau Bruce Willis ar fi strâmbat din nas pentru o plombă? Nici jupuiți de vii n-ar fi scos mai mult de un icnit, în timp ce un strop de sudoare li s-ar fi prelins pe frunte, ca singur semn clar al durerii.

O remarcase încă de la prima vizită în cabinet – înaltă, blondă, poate nu atât de pricepută în mânuirea instrumentelor pe care i le cererea doctorul, dar mai conta asta? Marcel era vrăjit de tânăra asistentă și visa de mult la ziua în care tratamentul avea să se termine, ca el să îi poată da în sfârșit friend request pe Facebook, fără să se mai simtă jenat de asta. Îi găsise contul, scria că-i singură, deci cu puțin noroc putea s-o convingă să iasă măcar la o cafea. Urât nu era, carii nu mai avea, ce mai, sorții erau în favoarea lui.

Imediat ce se termină chinul și ieși din cabinet, Marcel scrise pe Facebook, cu mâinile tremurânde, “Cornelia Paraschivescu”. Era prima în lista de căutări. Trase aer în piept și îi trimise cererea. O notificare scurtă îl anunță că fusese acceptat. “Acu e-acu”, își zise. Deschise mesajul, tastă “Drăguță ;)” și apăsă pe send. Își ținu respirația câteva momente. Răspunsul veni rapid, sub forma unui semn de întrebare. Căută cu disperare cea mai bună replică, în timp ce își plimba limba peste dinți, din stânga spre dreapta și invers, așa cum făcea de fiecare dată când avea emoții. Oare cum de nu observase până atunci micile denivelări? “Drăguță, voiam doar să te rog să mă programezi pentru un aparat dentar. Când se poate. Mulțumesc mult.” Primi mesajul cu ziua și ora programării și răsuflă ușurat. Mai avea destulă vreme să o vadă și să se gândească la o abordare bună. Iar dacă nici asta n-ar fi funcționat, Slavă Domnului, exista și albirea dinților.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Sfârșitul lumii

Ploua de atâta timp, încât i se părea că întreaga cameră începuse să plutească deasupra blocurilor din jur. Vecinii nu mai existau de mult. Se pierduseră pe fundul mării născute din ploaie, dispăruseră fără un cuvânt și făcuseră loc plantelor acvatice, care se cățărau pe pereți și încercau să-i intre pe geam. Amestecă laptele în cafea și zâmbi la gândul ăsta.

De când citise pe Facebook că se apropia încă o apocalipsă, se tot gândise la cum avea să se întâmple. Nu-l tenta nici un cutremur uriaș, nici o invazie extraterestră și cu atât mai puțin o molimă. Dar o ploaie fără oprire, care să scufunde totul în jur, nu i se părea o variantă atât de rea. Poate că oamenii s-ar fi adaptat, transformându-se în amfibieni. Dacă nu, ghinionul lor. El mergea de câteva luni la bazin și învățase să înoate, așa că avea șanse să scape până la un punct. 

Apoi venea partea a doua a planului, pentru care era nevoie să se miște cât mai repede. Visase mereu să viziteze Tibetul, iar acum venise momentul s-o facă. Trebuia doar să plece la timp, înainte ca ploaia să inunde străzile și gările. Odată ajuns în Tibet, s-ar fi putut urca până-n vârful Everestului, simțind permanent apa împingându-l din spate și mângâindu-i umerii, până când s-ar fi oprit deasupra lumii. Ar fi așteptat în liniște să se termine totul, departe de strigăte, de teamă și de disperare.

Nu știa însă ce avea să se întâmple după apocalipsă. Fiind singurul supravețuitor, trebuia să își asume responsabilitatea pentru refacerea planetei, să construiască așezări întregi de la zero și să găsească noi surse de viață. Complicat.

– Mai descânți mult cafeaua aia? Pâine ai luat aseară?

Tresări și lăsă lingurița deoparte. Uitase de pâine.

– Mă duc acuma.

Își trase repede ghetele în picioare, apucă hanoracul și trânti ușa în urma lui. Abia când ieși din bloc și simți primul strop de ploaie pe piele, își aminti că lăsase umbrela în dulap și se întrebă pentru a mia oară dacă apocalipsa chiar avea să-l prindă pe Everest sau mai degrabă la alimentara.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Măsura perfectă

Habar n-avea ce mâncase în ultimul timp, cât de multă mișcare făcuse sau cât de mult se lățise. Singurul lucru pe care-l știa era că visul îi rămăsese mic. De unde până mai ieri se putea îmbrăca în el, ba chiar îi rămânea destul spațiu după ce-și strângea nasturii, de data asta scosese un “poc” și se sfâșiase la încheieturi, lăsând să se vadă pielea. Mai mare rușinea, i-ar fi zis orice om cu scaun la cap, doar pielea era ultimul lucru pe care ar fi trebuit să îl vadă în oglindă.

Se încălță și-și trase repede un pardesiu pe deasupra, ascunzând rupturile, apoi plecă spre magazin. Drumul îi păru interminabil – nu știa dacă din cauza frigului usturător sau pur și simplu a gândului că făcuse ceva greșit și-și stricase visul de care avusese grijă atâta timp. Ajunse la magazin și schimbă o privire lungă și rece cu vânzătoarea. Bănuia ce gândea: “Câtă neglijență, parcă mai acum doi ani i-am vândut un vis ca la carte, perfect croit și deja s-a întors după altul.”

Ceru cu jumătate de gură să probeze ceva și merse în fața oglinzii să se privească.

– Vă stă foarte bine. Am căutat o variantă mai lungă și colorată, care să vă vină la țanc.

– Mulțumesc.

Arăta extraordinar, într-adevăr. Era purpuriu, galben și verde, cu nuanțe puternice de gri, albastru și roz intens. Cu greu și-ar fi putut imagina ceva mai frumos de-atât.

– Are garanție?

– Sigur, zâmbi vânzătoarea. Se poate oricând schimba. Între noi fie vorba, uneori se strică, devin prea mici sau prea mari, nu putem da vina pe client.

– Nici nu-mi dau seama ce i-am făcut celuilalt. Probabil am pus câteva kilograme.

– Stați așa că verific. Măsura 34, da?

Îi dădu ocol de câteva ori, analizându-i fața și spatele, pipăindu-i mijlocul și pulpele, mormăi ceva, iar apoi dădu din cap.

– Exact cum am bănuit: ați crescut cu trei centimetri. Dar nu-i nimic, aici se va găsi întotdeauna un vis care să vi se potrivească.

– Slavă Domnului.

– Cu altceva vă ajut?

Se uită la fața vânzătoarei și-și aminti că îi mai văzuse expresia undeva. Era aidoma cu zâmbetul celeilalte vânzătoare, cea la care mersese cu mulți ani în urmă, în copilărie, să-și aleagă primul vis. Semăna și cu zâmbetele tuturor celor de-acasă, care fuseseră în extaz când îi văzuseră ținuta. Și atunci, fără să înțeleagă prea bine de ce face asta, își dădu jos visul și-și privi în oglindă corpul gol.

– Mă mai gândesc.

Ieși din magazin fluierând, fără să îi pese de privirea dezaprobatoare din spate sau de vântul rece care îi lovea pielea dezgolită.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Alice

Se trezi cu greu, când soarele stătea deja să apună, și-i trebui mult timp până să-și dea seama că nu mai era pe maidan. Își simțea mâinile și picioarele grele și amorțite, de parcă ar fi alergat zile întregi ținând în brațe o găleată cu apă. Își întinse membrele, căscând, apoi își încrucișă degetele și le trosni, așa cum făcea și acasă după un somn bun. Singura diferență: aici nu era acasă. “Poate asta-i mai bine”, își spuse Alice, iar colțurile buzelor i se ridicară pentru câteva secunde, în ceea ce oricine ar fi recunoscut ca fiind un zâmbet. Din păcate, fix acum nu avea public. “Zâmbește, fetiță. Stai dreaptă și zâmbește. Ridică un pic bărbia și nu te mai bâțâi.”, i se repetase încă de când era mică. Știa lecția pe dinafară, o auzise o viață întreagă, și totuși se dovedise mereu încăpățânată ca un catâr. Încă se cocoșa, încă uita să se arate disponibilă și veselă, așa cum trebuia să fie o domnișoară respectabilă. Umerii aduși în față nu erau o dovadă de eleganță, iar o față posacă trăda impolitețea. Dacă, Doamne ferește, un vecin sau o rudă ar fi văzut-o îmbufnată – așa cum Alice stătea fără să-și dea seama, fiindcă nu fusese binecuvântată cu un chip senin și vesel de la natură – ar fi crezut că o deranjează și familia întreagă ar fi avut de suferit. Ar fi fost evitați, ostracizați, considerați paria cartierului, mama ei n-ar mai fi putut scoate fața în lume, iar neam de neamul lor ar fi trăit cu rușinea. Așadar, se cuvenea ca Alice să fie mereu fericită, ori măcar să pară, dacă nu era în stare să o simtă ca orice domnișoară manierată.

Când amorțeala din membre o mai lăsă, se sprijini cu palmele în pământ și reuși să se ridice, dar fu imediat dezamăgită: de jur împrejur nu se vedea decât iarbă. Firele lungi și dese, de un verde intens, foșneau în bătaia vântului, mângâindu-i pielea și făcând-o să se înfioare. Așadar nu visase, chiar se pierduse. Habar nu avea unde se afla, dar cu siguranță la mare distanță de oraș, unde venise deja ora mesei, iar ai se întrebau de ce naiba întârzia. Nu mai fusese în viața ei atât de singură și era conștientă c-avea s-o prindă noaptea în pustietate, dar deocamdată unica ei problemă era că îi ghiorăia burta de foame. Ar fi mâncat orice, chiar și pâine veche sau supă cu tăiței. Asta era cu adevărat disperare, își zise, să ți se facă poftă de supa de-acasă. 

Ceva se mișcă la picioarele ei, iar Alice țipă scurt. Poate fusese doar o impresie, însă urechile-i erau brusc sensibile la orice zgomot din jur și-ar fi putut jura că prin iarbă se furișa un animal nevăzut. Măcar să nu fi fost un șarpe sau o broască. Trebuia să plece de-acolo. Se hotărî până la urmă să meargă drept în față, gândindu-se că până la urmă tot trebuia să ajungă undeva. Nici pământul nu era nesfârșit, cu atât mai puțin un câmp. Nu știa dacă-i era cu adevărat frig sau tremura din cauza fricii, care începuse să-i înghețe oasele, încetinindu-i mersul și amestecându-i prin minte imagini întunecate, pe care nu le bănuise niciodată acolo. Dacă ăsta-i era sfârșitul? Ieșise numai să ia lapte și țigări, iar din spatele ghenei de gunoi apăruse un iepure, pierdut de cine știe ce vecin. N-o lăsase sufletul să-l ignore și să-l vadă călcat de vreo mașină, așa că fugise după el prin jurul blocurilor, până ajunsese la maidan, unde copiii jucau de obicei fotbal. Călcase strâmb, piciorul îi alunecase pe o piatră sau pe un băț și picase. De-aici, totul îi era neclar. Știa doar că se trezise într-un loc pustiu, care nu arăta nici a maidan, nici a periferie, ci mai degrabă a capăt de lume. S-ar fi așezat pe jos să-și plângă de milă, dar învățase de mult că plânsul de unul singur era cea mai mare prostie, fiindcă nimeni nu te putea consola.

Cerul trandafiriu își schimbase deja culoarea într-un violet apăsător, iar Alice își pierduse aproape orice speranță. Atunci văzu copacul, un stejar uriaș și bătrân, iar sub copac o cărare îngustă, care șerpuia până se pierdea în depărtare. Alergă spre copac, puse piciorul pe bucata de pământ uscat și inima-i veni la loc. Găsise un drum. De cum porni pe el, ceva se schimbă în bătaia vântului: adierea se preschimbă într-un șuierat, șuieratul deveni curând un geamăt, iar geamătul semăna mult prea bine cu numele ei.

– Alice, se tânguia vocea din aer, lungind fiecare vocală. Aaaliiiceee!

– Alice pe mă-ta, îi răspunse vocii invizibile, încercând să-i arate că nu se teme. Se prinsese din primii ani de școală că, dacă se întâmpla să fii atacat și voiai să scapi nevătămat, aveai două variante: fie cereai ajutorul prietenilor, fie îți adunai tot curajul și ripostai. Ea nu fusese prea populară, așa că trebuia să recurgă mai mereu la a doua variantă, motiv pentru care ajungea uneori cu un ochi vânăt acasă, spre disperarea maică-sii, care plângea și se întreba iar și iar de ce nu născuse o domnișoară, ci o mică pramatie. 

De data asta, însă, cel care o urmărea nu avea de gând să-i apară în față, ca o persoană normală, și s-o provoace. Se mulțumea să o strige din toate direcțiile și s-o îngâne, râzând de expresia ei speriată și de broboanele de transpirație care i se formau pe frunte. Grăbi pasul, cuprinsă din ce în ce mai mult de panică, luptându-se cu rafalele care o împingeau, încercând s-o întoarcă din drum. Aproape că îi venea să se dea bătută, când văzu în depărtare ferestrele luminate ale unei case, ieșind ca niște licurici din întuneric.

**

– Faptul că te afli aici reprezintă în sine o victorie, declară Pălărierul.

– O victorie, repetă Bursucul Adormit.

– Nici nu se pune problema altfel, confirmă Iepurele de Martie.

Alice îi privea vrăjită, fără să înțeleagă nimic din ce spuneau. Dacă ar fi fost pusă să își dea cu presupusul cu privire la locatarii casei dărăpănate, răspunsul “Un bărbat între două vârste, purtând un joben roșu, împodobit cu pene, și două animale vorbitoare” nu s-ar fi aflat printre posibilitățile la care s-ar fi gândit. Trebuia, totuși, să zâmbească, să stea dreaptă și să participe la discuție, ca un om politicos.

– Ați putea să mă îndrumați către oraș mâine dimineață? Sau să mă ajutați să găsesc un taxi în seara asta.

– N-are sens să mergi la castel, o să-ți taie capul. Mai bine stai la un ceai până se luminează și-apoi până apune soarele iar și tot așa, îi recomandă Pălărierul, scoțându-și pentru câteva momente jobenul, ca să-și aranjeze penele.

– Ceaiul e recomandat sănătății, adăugă Iepurele, în timp ce Bursucul sforăi ca încuviințare.

Alice oftă și-și strânsele palmele în jurul ceștii fierbinți care i se așezase în față. După ce-și încălzi mâinile, își puse două cubulețe de zahăr, sorbi din lichidul fierbinte și se strâmbă: avea gust de scoarță de copac. Îi era foame în continuare, dar gazdele o lămuriseră deja că în casă nu se găsea pic de mâncare, fiindcă încercau să nu mănânce după ora șase. 

– Vi s-a întâmplat, de când locuiți aici, să auziți că vă strigă aerul? Până să ajung la voi, cineva sau ceva m-a alergat, jur că n-a fost halucinație, chiar știa cum mă cheamă.

Pălărierul își mângâie jobenul, gânditor, apoi o lămuri:

– În Țara Minunilor, totul vorbește. Ar fi ciudat să găsești un copac sau un nor care tace, iar dacă nu mă crezi pe mine, fiindcă-s nebun, Iepurele îți poate spune același lucru. Bine, nici el nu e mai sănătos.

– Nu sunt, dădu din cap Iepurele de Martie.

– Totuși, ai fi putut s-o pățești, e un mare progres c-ai reușit să ajungi întreagă la noi.

– Nu cred că se zice progres, mormăi Bursucul Adormit prin somn.

– Ba sigur că se zice, nu-i așa, Alice? Dacă ai fi stat pe loc sau ai fi mers înapoi, se cheamă că ai fi regresat, dar tu nu ai făcut asta. Progresul fără regres este foarte rar posibil, însă tu ai reușit să-l obții. Bravo, bravo, bravo, închin această ceașcă de ceai în sănătatea ta. Noroc!

– Noroc! strigă și Iepurele.

– No…șopti Bursucul.

Alice nu mai voia decât să doarmă. Ceaiul, așa prost cum era, o încălzise, iar acum se simțea toropită, mai ales după cât alergase. Vocea Pălărierului suna ca un cântec de leagăn, focul ardea mocnit în vatră și vântul era din ce în ce mai departe. Nu mai îndrăzni să întrebe de pat, ci își așeză brațele pe masă și capul pe brațe, apoi închise ochii și adormi.

***

Se uită lung în oglindă. Oricât ar fi încercat să pară fericită, colțurile buzelor îi alunecau în jos, trădându-i starea. Îi era dor de Țara Minunilor și de locuitorii ei colorați, de animalele care pălăvrăgeau și de pomii care o înțelegeau. Casa ei nu mai era aici, printre oamenii reci și inexpresivi, purtători de blugi și cămăși, dependenți de televizoare, cuptoare cu microunde și calculatoare.

– La ce te gândești?

Întoarse capul și îl privi nedumerită, de parcă abia atunci i-ar fi sesizat prezența. Ochelaristul o invită să stea lângă el, pe marginea patului, iar Alice îl ascultă. Abia după ce-i repetă întrebarea, pe un ton ușor nerăbdător, se decise să-i răspundă.

– Mă gândeam la tot ce mi s-a întâmplat în ultimele luni, ți-am mai povestit doar. Am alergat după un iepure și am căzut printr-o gaură în…

– Știu, îmi aduc aminte, o întrerupse. Te-ai întâlnit cu regina, cărțile de joc, păsările flamingo și pisica invizibilă.

– De Cheshire.

– Așa, Cheshire, uitasem.

Ochelaristul se ridică și-i zâmbi, pe jumătate încurajator, pe jumătate încurcat. Cineva băgase capul pe ușă, așa că o rugă pe Alice să îl scuze câteva secunde și ieși să vadă cine îl căuta. O recunoscu imediat pe femeia mică și slabă. Iar îi adusese o pungă cu vreun curcan sau cocoș tăiat, iar se vedea nevoit s-o refuze.

– Doamnă, vă rog frumos. Când și dacă l-oi face bine, discutăm și ne socotim. Până atunci, n-are sens să veniți cu din astea.

– Da, domnu’ doctor, da’ e proaspăt, e bio. Nu mă mai car cu el înapoi. Cum e Mircea?

Bărbatul oftă, își dădu jos ochelarii și își frecă ochii îndelung înainte să vorbească.

– La fel. Refuză să iasă din povestea pe care și-a construit-o în cap. Uneori este mai ușor să ne ascundem de realitate și să evităm lucrurile care ne dor, imaginându-ne că devenim alții. O să-i schimbăm tratamentul și poate, poate. Noi ne străduim, dar depinde și de el.

– O să vă mulțumesc o viață, domnu’ doctor. E un bărbat tare bun, tot cartierul îl stimează. Face pălării, cum făcea și taică-su, vă aduc una data viitoare, da’ să nu mă mai refuzați.

Venise ora prânzului, iar infirmiera apăruse cu căruciorul plin de farfurii. Doctorul profită de moment ca să-și ia la revedere de la femeie și să intre din nou în camera pălărierului, însoțit de zgomotul farfuriilor.

– Alice, o să te las să mănânci și continuăm discuția după. Vezi că-ți dă domnișoara și două pastile, să le iei, că-s magice.

Dădu să plece, dar se opri lângă ușă și-l asigură:

– Faptul că te afli aici reprezintă în sine o victorie.

– O victorie, repetă infirmiera.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Stare de urgență

De cum se trezi, Vlad își aprinse o țigară și trase cu poftă două fumuri din ea, apoi o lăsă sprijinită de scrumieră. Simțea un râcâit între piept și stomac, o senzație care-i părea deopotrivă semn de prea gol și prea plin. Nu-și dădea seama dacă ar fi trebuit să își facă o omletă sau să încerce să vomite, așa că alese până la urmă cea mai logică soluție: își turnă un pahar de votcă. Orice-ar fi fost acolo, trecea cu tărie.

I-ar fi prins bine o plimbare, dar afară ploua de două zile fără oprire, o ploaie atât de rece încât nici măcar câinii și pisicile de pe lângă bloc nu mai apăruseră. Dacă până și animalele se ascundeau, ar fi trebuit ca el să fie tare prost să se plimbe pe o astfel de vreme. Și totuși, spre deosebire de restul lumii, Vlad avea un motiv serios să iasă: liniștea din casă îl deranja foarte tare, iar televizorul și radioul n-o acopereau, ci doar o făceau să fie mai evidentă. Nici nu-și termină bine gândul, că simți din nou râcâitul în interior, urcând de data asta spre gât. Își trase un scaun și se așeză, făcându-și rapid în minte lista – inima o știa sănătoasă, n-avea de ce să-l apuce așa, din senin. Ar fi putut să fie stomacul, băuse cam mult cu o seară înainte, dar starea de azi nu semăna nici a durere de ulcer, nici a mahmureală. Se hotărî să se întoarcă în pat, cu puțin somn trebuia să se rezolve.

Adormi greu, iar când deschise ochii fu mult timp confuz, ca atunci când era mic și se culca după-amiaza, pe lumină, doar ca să se scoale în beznă. Noroc că acum avea la îndemână telefonul mobil, cea mai mare invenție a secolului, iar așa-și putea da seama dacă era zi sau noapte. Șase dimineața. Cum naiba reușise să doarmă aproape nouăsprezece ore? Afară încă ploua, cu stropi la fel de mici și de tăcuți, dar începuse să bată și vântul. Se dădu jos din pat și își pregăti o cafea. Abia o duse spre buze, când o greață puternică îl făcu să pună cana la loc pe masă. Gata, își zise, dacă nici măcar de cafea nu se mai putea bucura, era semn că trebuie să meargă la doctor. Pe de-o parte îi plăcea ideea, avea în sfârșit o scuză să iasă din casă și să hoinărească pe străzi.

Nu mai fusese de ani de zile la policlinica din cartier. Nu-i plăceau doctorii și pastilele, nu credea în tratamente miraculoase și le vedea ca pe-o pierdere de timp. O supă caldă de pui sau o țuică rezolvau boala mai repede și mai natural decât o plasă de medicamente. Azi, însă, era o excepție. Ceva din el îi spusese să se îmbrace și să caute ajutor, altul decât cel pe care și-l putea da singur. Ajunse la clinică ud din cap până-n picioare și se miră că nimeni nu comentă, deși hainele îi picurau pe mocheta verde și pufoasă din dreptul recepției. Fu trimis la un cabinet, unde un doctor bărbos și plictisit îi scrise o foaie lungă cu analize.

– Ați mâncat astăzi?

– Încă nu.

– Atunci putem recolta. Camera de lângă, pe partea dreaptă, vă strigă când puteți intra. O să vedem diagnostic și tratament în funcție de rezultate.

Analizele se dovediră mai puțin dureroase decât se aștepta. Cum nimeni nu mai venise încă pentru asta, le făcură de urgență și îi tipăriră două hârtii pline cu cifre și denumiri de care nu mai auzise până atunci. Doctorul se uită lung pe ele, își scărpină barba, apoi îi spuse că din punctul lui de vedere Vlad era cât se poate sănătos. Îl rugă însă să treacă pe la colega lui, din cabinetul de la etajul 1, unde putea să facă și o ecografie.

– Dacă tot mă caut, apăi s-o fac în stil mare, nu? râse Vlad.

În timp ce urca treptele spre cabinet, simți mai mult ca oricând râcâitul din piept, iar picioarele începură să-i tremure. Doctorița îl aștepta deja în fața ușii. Îi zâmbi și îl pofti înăuntru, făcându-i semn să se așeze pe pat. Porni ecograful și plimbă de câteva ori sonda peste pieptul lui Vlad, privind preocupată în monitor.

– Și? Am ceva? Supraviețuiesc?

Aștepta un “da, domnule” sarcastic, dar în loc de asta primi un oftat care nu-l încuraja deloc.

– Scuze, n-a sunat bine. Puteți să vă uitați aici, împreună cu mine? În mijloc, vedeți locul acela care pare să pulseze?

Sigur că-l vedea, numai că nu înțelegea nimic. Doctorița continuă:

– Nu e masă tumorală, nu e hematom, este un…nici nu știu cum să-i zic. Un spațiu care se mișcă încet, dar regulat, și pare să crească. E prima oară când întâlnesc asta și sincer nu pot să îl definesc. O să fie nevoie să…

Nu mai apucă să-și termine ideea, fiindcă Vlad sări din pat și se repezi spre mica baie a cabinetului, unde, după sunetele scoase, părea să vomite. Tânăra fugi după el cu un prosop, dar se opri uimită în pragul băii. Se așteptase să-l vadă chircit lângă veceu, cu capul în budă, un spectacol cu care se obișnuise în anii de practică la urgențe. În loc de asta, însă, îl găsi pe jos, sprijinit de chiuvetă, cu un aer pierdut, obrajii roșii și gura larg deschisă. Din el ieșeau lucruri pe care nu și le-ar fi imaginat niciodată ascunse într-un om: roiuri de fluturi și căluți de mare, nori cenușii, picurând stropi de ploaie, cărți de povești și discuri cu muzică, bucăți de cuvinte, apoi fraze întregi, care se legau în poezii și note care compuneau melodii pe care nu le mai auzise vreodată. Ar fi putut să scoată telefonul și să filmeze sau poate să strige după cineva, dar cumva nu voia s-o facă. Simțea că așa era mai bine, să fie singura martoră a întâmplării și să păstreze totul acolo, ferit de ochii celorlalți.

Trecură minute sau poate ore, niciunul dintre ei nu-și dădea seama. Stăteau pe podea, unul lângă altul, încurcați și fericiți în același timp. 

– Cred că uneori se poate întâmpla asta, spuse până la urmă doctorița, cu voce scăzută. De tratament nu știu ce să zic.

– Există vreun termen medical?

Ridică din umeri. Habar n-avea cum să scrie pe rețetă ceea ce văzuse și nici cum să-i ofere singura explicație care-i trecea prin cap: lumea din interiorul lui era prea mare pentru viața mică pe care o trăia.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Nicolai şi statul paralel

Nicolai deschise încet ochii, căutând să nu fie orbit de lumina soarelui care pătrundea pe lângă marginile draperiei. A naibii treabă, iar era luni. Asta însemna că trebuia să se scoale la nouă și să fie gata până în unsprezece, când începea ședința la Guvern. Abia avea timp să se oprească pe drum să mănânce și să-și bea cafeaua. Făcu un duș, își puse costumul și își aranjă în oglindă cravata: încă era bărbat bine. Singurul lucru la care mai trebuia să lucreze era burta, pe care o sugruma de fiecare dată când își strângea cureaua, însă chiar nu găsea timp să ajungă la sală. “Poate plec din ședința de azi și mă duc să fac aparate. Și-așa nu-i nimic interesant pe ordinea de zi, mai degrabă lucrez abdomenul decât să mă fotografieze iar rahații ăia de jurnaliști moțăind în fotoliu.”

Coborî scările vilei și ieși afară, trăgând adânc în piept aerul răcoros de toamnă. Se uită în stânga, se uită în dreapta, dar Volskwagenul nu se vedea pe nicăieri. Iritat, formă numărul șoferului. Sună îndelung până când îi răspunse o voce pe jumătate adormită. Nicolai simți cum îl trec toți nervii și începu să zbiere.

– Băi, Gicule, pe unde dracu’ umbli? Depinde o țară întreagă de mine și tu mă lași să stau ca prostul să te-aștept în stradă? Tu-ți rasa mă-tii, că la ora asta trebuia să fiu la Radisson, să prind bufetul de dimineață.

– Ba pe-a mă-tii. Ia troleul.

Îi închisese. Culmea tupeului. Nu mai folosise taxiurile de când venise în București și-i dăduseră șofer, dar era om descurcăreț, așa că găsi rapid un număr și comandă o mașină. După un drum insuportabil în automobilul care mirosea a țigară și deodorant ieftin, ajunse la hotel și se îndreptă spre restaurant.

– Micul dejun ca de obicei, domniță frumoasă. Și pune-l în contul meu, că-l plătesc săptămâna viitoare, când intră indemnizația.

Ospătărița îl privi strâmb, de parcă-l vedea pentru prima oară.

– Nu se poate așa ceva, domnule, nu aveți cont la noi. Achitați cash sau cu cardul?

– Păpușă, cred că uiți cu cine stai de vorbă. Sunt Nicolai, de la Guvern.

– Da, tocmai. Vă admir că sunteți sărac și cinstit, dar aici nu servim pe gratis și nu facem acte de caritate. Încercați micul dejun de la McDonald’s.

Nicolai se înroși la față. Pe cine făcea nesimțita asta sărac și cinstit? Ceru să vorbească imediat cu managerul de sală, dar fu refuzat. Se ridică de la masă, trântind tacâmurile, și chemă un taxi. Trebuia să se calmeze până ajungea la Guvern, să nu apară acolo transpirat și fără prestanță, ca un neica nimeni. Intră nervos, fără să salute, și se îndreptă spre sala de ședințe. Deschise ușa, care scârțâi puțin, iar zeci de perechi de ochi se întoarseră spre el, privindu-l cu dojană. Un bărbat înalt și slab ridică privirea de la pupitrul unde vorbea și i se adresă pe un ton mustrător:

– Nu se ajunge la ora asta la muncă, programul începe la nouă fix. Avem o grămadă de treabă pe agendă.

– Da, bine. Cum spui tu, boss, multă treabă.

Se așeză pe primul scaun liber și se pregăti să îi povestească vecinului de lângă el prin câte trecuse pe drumul către Guvern. Abia apucă să scoată un sunet, că acesta îi făcu semn să tacă. Nu mai pățise așa ceva de când se știa el. Toată lumea asculta cu atenție discursul bărbatului de la pupitru. Nimeni nu ațipea, nimeni nu râdea, nimeni nu șoptea. Ba unii își luau și notițe. La un moment dat chiar votară și Nicolai văzu cu ochii lui cum fiecare din sală apăsa pe butonul din fața sa. Ceva ciudat se întâmpla, clar.

De cum luară pauză, fugi către Mihai, colegul lui de partid, cu care făcea de obicei mișto de cei care luau cuvântul în ședințe.

– Băi, Mișule, ce naiba-i azi cu voi? A venit vreun control de la UE și trebuie să facem pe serioșii?

– Ce vrei să zici? Suntem aici ca să fim serioși și să lucrăm pentru oamenii care ne-au ales, nu să facem garagață pe banii lor.

– Mișule, tu te-ai îmbolnăvit. Toți v-ați îmbolnăvit. Hai să mergem la Hilton să băgăm o friptură și-un șpriț la prânz să ne revenim. Și-mi povestești acolo ce-i cu farsa asta cu muncitul.

– Nicolai, nu știu ce bani ai tu să mănânci la Hilton, dar eu am salariu de parlamentar. Îți aduc aminte că nu suntem profesori sau doctori să ne permitem restaurante de fițe. Plus că nu plec nicăieri la ora asta, începem să discutăm despre niște propuneri de legislație anti-mită și vreau musai să votez pentru înăsprirea pedepselor.

Simțind cum rămâne fără aer, Nicolai o luă la fugă spre ieșire. Ajuns afară, observă cu groază că parcarea era plină de biciclete şi maşini la mâna a doua.

– Sta…sta…statul paralel, mai apucă să îngaime, înainte de a leşina.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Cea mai scurtă iarnă

Ninsoarea nu anunța niciodată ceva bun. Mă trezisem cu gândul ăsta, apoi simțisem mirosul de zăpadă și inima mi se strânsese pentru o clipă. Am încercat să stau cât mai mult cu ochii închiși – mama îmi spusese când eram mic că dacă nu vezi ceva cu ochii tăi, acel ceva poate nici nu există. Până la urmă, mi-am făcut curaj și i-am deschis, clipind des, ca să mă obișnuiesc cu fulgii de zăpadă, care erau atât de mulți, încât semănau cu o ceață albă, care acoperea totul. Venise iarna. Parcă anul ăsta mai repede ca de obicei.

Frigul pișca, înfigându-mi în piele mii de ace, așa că mi-am zis că nu e momentul să stau prea mult pe-afară. M-am tolănit înapoi la căldură, hotărât să mă culc la loc, însă cu cât încercam să adorm, cu atât mintea îmi zbura mai departe, fixându-se cu încăpățânare pe niste imagini de care mă crezusem de mult scăpat. Mă vedeam iarna trecută, înțepenit de frig și groază în fața casei, locul unde eram când aflasem că Maximilian murise și că nu aveam să-l mai văd vreodată. Nici nu realizasem până atunci cât îmi iubeam fratele, dar gândul că nu apucasem să îi zic la revedere mă făcuse să încremenesc și să tremur de durere și de dor. Mult timp m-am întrebat cum îți poate fi dor de cineva abia dispărut din viața ta, cum de senzația aia de gol apare deodată atât de intens și nu mai dispare orice ai face. Maximilian plecase cu noaptea-n cap, iar eu rămăsesem în urma lui cu ochii la ninsoare și cu gândul la ale mele. Când am auzit gălăgia din curte, era deja prea târziu. L-au adus pe brațe și am simțit cum inima mi se face mică și începe să se zbată undeva între piept și stomac.

Am scuturat capul, alungând amintirea. Nu-mi folosea la nimic să refac ziua aia în minte, așa cum nu-mi folosea să mă gândesc nici la maică-mea, pe care o pierdusem cu două ierni în urmă. Singurul lucru clar era că zăpada nu era niciodată un semn bun – de fiecare dată când începea să ningă, ceva se întâmpla. De data asta, totuși, știam că nimeni în afara mea nu mai avea ce păți. Avantajul de a rămâne singur pe lume e că nu mai duci grija nimănui în afara propriei persoane, mi-am spus, încercând să chem înapoi somnul.

Vântul huruia tot mai tare, făcându-mă să simt gerul din ce în ce mai aproape. Și dacă iarna asta ar fi fost rândul meu să mă duc? Îmi separam în minte argumentele pro și contra, încercând să mă decid dacă dispariția mea ar fi fost sau nu ceva atât de rău. Pe de o parte, toată existența îmi era un șir de zile care semănau leit una cu alta, iar asta mă făcea să mă simt câteodată dezgustat și să mă întreb care era sensul unei vieți trăite în aceeași mocirlă. Pe de altă parte, se putea la fel de bine ca mocirla asta să fie cel mai bun lucru la care puteam spera.

M-am îmbărbătat, repetându-mi că oricum nu aveam de ce să mă sperii de un lucru despre care nu aveam nicio idee. Când eram mic, mama mă învățase că nimic nu durează o veșnicie: nici mâncarea, nici cearta, nici căldura, nici frigul. Totul începea la un moment dat, apoi se termina și după un timp reîncepea. Și totuși nici ea, nici frate-miu nu apăruseră din senin înapoi, oricât îi așteptasem, deci partea cu reîntorsul mă făcea să am oarece dubii. Căscând, m-am întors cu spatele la geam, ca să nu mai văd ninsoarea, și aproape am adormit, până când am auzit scârțâitul ușii. Vântul se oprise și era atât de liniște în rest, încât mi s-a părut că sunetul semăna cu cel scos de un cuțit care sfâșia carnea.

– A venit mâncarea, ia de-aici. Azi ți-am adus ciorbă, o să-ți placă.

L-am privit lung pe slăbănog, fără să mă ridic. Mă amăgea cu mâncare, de parcă i-ar fi păsat de mine.

– Ai pățit ceva, ți-e rău? Mereu sari pe strachină când ți-o aduc.

Și-a apropiat mâna de capul meu – gata, ăsta era sfârșitul. Am înghițit în sec. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare.

– Hai că ți-o las aici, că nu stau toată ziua după tine. Nu-ți face griji, Aurelius, scăpăm repede și de ger. Și ție ți se pare ciudat să ningă primăvara, nu-i așa? Oricum, au zis la știri că-i ultima zăpadă pe anul ăsta, apoi până la iarnă stăm liniștiți.

Am simțit cum inima mi se potolește și tot corpul mi se umple de căldură. M-am ridicat și am început să mănânc cu poftă din strachină. Vântul huruia din nou, iar pe lângă vânt se mai auzea doar glasul strident al slăbănoagei, certându-și soțul:

– Avem o groază de treabă și tu stai în cocină, de vorbă cu porcul? Treci încoace și ajută-mă să cărăm lemnele în casă!

M-am întins la loc, am închis ochii și m-am pregătit să adorm, promițându-mi că nu o să mai gândesc nimic rău deocamdată despre mocirla în care trăiam.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Dorința

– Închide ochii și pune-ți o dorință!

Știa exact ce-și dorea, o simțise chiar în acea dimineață, în drum spre școală. Voia sa cunoască toți oamenii din lume. I se părea nedrept ca zilnic să îi treacă prin față zeci, sute de persoane a căror poveste nu avea să o știe niciodată. Era curios să afle ce purta fiecare om în spatele expresiei de indiferență, cu ce gânduri mergea pe stradă, ce îl făcea să se dea jos din pat. Îl durea să știe că din atâtea milioane de oameni, el avea să cunoască doar o parte infimă de-a lungul vieții.

– Acum suflă!

Stinse cele 9 lumânări, își mâncă felia de tort, apoi fugi direct în pat. A doua zi se trezi primul, se spălă, se îmbrăcă cu atâta emoție încât abia nimeri nasturii, apoi își luă ghiozdanul și plecă. Mergea încet, privind trecătorii grăbiți și așteptând minunea. Nu apucă să treacă de primul bloc, când realiză că toate chipurile îi erau familiare. Zâmbi larg, încă neîncrezător, dar fericit cum nu mai fusese vreodată: dorința se îndeplinise, toți cei pe lângă care trecea deveniseră ca prin minune prietenii lui, rudele lui, ar fi putut să spună pe nerăsuflate povestea fiecăruia, să îi descrie obiceiurile, preferințele sau fobiile. Lumea îi aparținea și nu fusese nevoie decât de un amărât de tort pentru asta!

Deodată se opri, pentru că simți un vârtej în capul pieptului, care creștea și creștea, din ce în ce mai dureros. Niciunul dintre toți oamenii aceia minunați, cu care se simțea prieten de o viață, nu avea să îl cunoască vreodată. Lăsă capul în pământ, simțindu-se mai singur ca înainte și spunându-și că acum mai trebuia să aștepte încă un an pentru un nou tort și o nouă șansă.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu