Doi

Trecusera mai bine de 20 de ani de cand Stefana si Traian incetasera sa-si vorbeasca. Nu se certasera, ci ramasesera putin cate putin fara inspiratie, pana cand discutiile zilnice se topisera intr-o lipsa totala de interes fata de ce avea celalalt de spus. In primii ani si-au vorbit de parca pana atunci traisera cinci vieti – si-au povestit copilaria, adolescenta, fiecare vis si fiecare spaima. Au ras unul de altul si fiecare de el insusi, au carpit povesti de mult uitate si au devenit cei mai buni prieteni.

Intr-o zi isi dadusera seama ca se stiu cu totul si ca nu mai au nici macar o farama de trecut de impartasit. Nicio temere si nicio dorinta de dezvaluit, doar prezent sec, care se repeta zilnic in aceleasi ritualuri. Traian ii citea stirile din ziarul de dimineata, in timp ce Stefana ii insira lista de cumparaturi. Plecau si se regaseau seara, cand fiecare avea o gramada de lucruri de povestit, dar toate semanau cu cele din ziua de dinainte: aceleasi probleme la munca, acelasi trafic infernal, chiar si aceeasi vreme schimbatoare. Ajunsera curand sa nu mai asculte. Stiau deja cuvintele care urmau sa-i iasa celuilalt pe gura, asa ca puteau zambi si clatina din cap in semn de intelegere, in timp ce mintea cauta o portita de scapare.

Cumva au tacut amandoi in acelasi timp. Se priveau cu subinteles atunci cand aveau ceva de comentat. Stefana isi arata dragostea fara sa aiba nevoie de cuvinte: inchidea fereastra cand observa ca lui Traian ii e frig, pregatea in fiecare joi supa lui preferata, iar cand plecau la plimbare il tinea de brat si ii scutura la iesirea din bloc scame imaginare de pe palton. Stia ca si el o iubeste, pentru ca dadea intotdeauna televizorul mai tare cand era melodia ei preferata, uda in fiecare dimineata floarea pe care o cumparasera cand se mutasera impreuna, iar seara ii aranja mai bine perna ca sa stea comod cand citea.

Se apropia ora lor obisnuita de culcare, cand Stefana isi dadu seama ca nu sta bine. Pernele ii alunecasera de sub cap, iar el intorcea linistit paginile ziarului, fara sa ii dea atentie. Se foi in stanga si in dreapta, sperand ca va observa si o va ajuta, dar nu obtinu nicio reactie, asa ca ofta si isi ridica singura perna. Incerca sa citeasca in continuare, dar ochii ii aterizara pe ghiveciul din biblioteca – floarea era aproape ofilita. Era cazul sa treaca la atac, asa ca lasa cartea pe noptiera si il mangaie usor pe mana.

-          Ce scrie acolo? S-a mai intamplat ceva nou prin lume?

Traian tresari si se uita la ea nelamurit, dar isi reveni repede si isi baga nasul inapoi in ziar. Nu o mai ignorase niciodata in felul asta, nici macar atunci cand se certau.

-          Esti suparat pe mine?

Isi dadu jos ochelarii, puse incet ziarul langa el si ii arunca o privire dezorientata.

-          Nu stiu cine esti. Locuiesti aici sau esti in vizita?

Lumea Stefanei statu pe loc cateva momente, in vreme ce o caldura sufocanta ii invada corpul. Nici nu-si dadu seama cum reusise sa sune la salvare si sa il convinga sa se imbrace. Cand se intoasera de la spital, ramasera cateva clipe pe banca din fata blocului. Era atat de liniste, incat Stefana aproape ca isi auzea gandurile si se temea ca si el i le va auzi la fel de clar. Nu avea sa mai fie niciodata la fel – mintea lui era acum imaculata, mai ceva ca a unui copil. Din trecut nu mai puteau sa vina decat fragmente de amintiri, iar cele mai multe puteau fi false, fabricate pe moment, asa cum o avertizase doctorul. Ciudat i se parea insa faptul ca asta nu o durea si nu o speria, ci o trimitea cu cativa zeci de ani in urma, cand totul era nou pentru amandoi. Simtea ca aveau dintr-o data atatea lucruri sa isi spuna, incat niciunul din ei nu mai putea sa se plictiseasca sau sa taca. Inainte sa se ridice de pe banca, ii curata de pe palton cateva scame si, surazandu-i, il invita sa urce la un ceai.

Aventura domnului Simon

In cea de-a treizecea zi a celui de-al patruzecilea an de viata, domnul Simon realiza ca nu e fericit. Se trezise ca de obicei, cu putin inainte de ora sapte, isi bause cafeaua, mancase omleta si isi imbracase costumul negru de stofa, calcat la dunga cu o seara inainte. Cumparase ziarul, care devenise mai mult o obisnuinta decat o placere, il pusese cu grija in geanta de piele si urcase pe jumatate adormit in tramvai. Privea absent pe fereastra, fara sa vada cu adevarat ceva: ar fi putut descrie cu ochii inchisi tot ce se intampla afara, pentru ca invatase pozitia fiecarui bloc, programul fiecarui caine care-si facea plimbarea matinala, ba chiar si numarul frunzelor din copacii de pe marginea strazii.

O pala de vant primavaratic isi facu loc prin fereastra intredeschisa a tramvaiului, facandu-l pe domnul Simon sa tremure, cuprins de o neliniste care-i fusese necunoscuta pana atunci. Se trezi din starea de somnolenta, iar privirea ii fugi pe strazi, mai departe de blocuri, oameni, caini si copaci, cautand ceva nestiut. Deodata intelese totul. Patruzeci de ani. Patru sute optzeci de luni. Ii era frica sa calculeze numarul zilelor. Tot timpul asta se scursese, in vreme ce el ramasese impietrit. Se considerase un om normal, implinit, iar acum simtea ca implinirea nu avea nicio legatura cu viata pe care o traise. Avea un apartament mic si prafuit, un pat in care se urca seara de seara la aceeasi ora si un loc de munca unde rezistase eroic ani in sir. Nu vazuse nici macar a mia parte din lume. De altfel, nu simtise niciodata nevoia de a-si parasi orasul, pentru ca ii placea sa stie ca are totul la indemana. Nu traise decat o insiruire de zile asemanatoare, in care se plangea de aceleasi lucruri si se bucura de aceleasi mici momente insignifiante, cum ar fi stirile de seara sau supa mancata la pranz. Avea cativa amici si o iubita minunat de calma, care nu ii mai produceau nicio bucurie. Era mic. Prea mic si prea limitat, se instrainase de bunavoie de un univers urias, ce ii putea oferi atat de multe. Dar acum, in sfarsit, intelesese. Nu era prea tarziu si putea sa salveze ce ii mai ramasese din viata.

Ar fi vrut sa-si strige descoperirea. Sa se ridice de pe scaun si sa alerge prin tramvai, anuntand cu emotie ca lumea e mai mare decat bucatica in care s-au intepenit cu totii de ani de zile. Alese, in schimb, sa faca totul discret. In loc sa coboare la statia obisnuita, ramase la locul lui pana ajunse in centrul orasului. Cobori cu un zambet larg pe fata – era liber. Gandurile ii treceau atat de repede prin minte, incat era nevoit sa se agate cu toata puterea de unele din ele ca sa isi poata face un plan. Nici macar in adolescenta nu visase atat de mult, mai ales ca atunci nici nu stia ce-ar putea sa faca un om cu atatia ani in fata. Acum, dupa ce mare parte din ei se pierdusera parca peste noapte intr-un fel de gaura neagra, nu avea de gand sa ii iroseasca pe restul.

Ii trebuia in primul rand un costum vesel – nu indraznise niciodata sa poarte culori vii, nici macar in intimitate. Isi cumparase intotdeauna pijamale bleumarin inchis cu dungi, costume negre si pantofi cat mai sobri. Pana si draperiile erau de un gri aproape sufocant. Se indrepta hotarat spre primul magazin de imbracaminte si proba minute in sir cele mai extravagante haine. Simtea cum intinereste cu fiecare culoare pe care o adauga tinutei sale. Chicoti in culmea extazului atunci cand se privi in oglinda uriasa din cabina, pentru ca i se paru ca, in sfarsit, exteriorul se potrivea cu ceea ce simtea. Iesi din magazin incarcat de pungi, intrebandu-se ce ar trebui sa faca in continuare. Rase atunci cand isi dadu seama ca de fapt nu trebuie sa mai faca nimic – nu mai avea ore fixe, ci doar timp liber. Se opri la agentia de turism si ceru toate ofertele de primavara. Barcelona, Paris, New York si Londra erau primele destinatii, dar aveau sa urmeze mult mai multe. Deja vedea luminile zgarie-norilor si turnul Eiffel. Erau departe, ce-i drept, dar pareau sa se apropie cu fiecare secunda. Domnul Simon stranse pliantele in mana si le privi cu o incantare incurcata, pentru ca trebuia sa se decida de unde vrea sa inceapa. Erau atatea de vazut, iar el se plimbase pana acum doar pe strazile unui oras micut, printre blocuri mohorate si oameni care nu ii zambeau niciodata.

Neaparat va incepe cu New Yorkul, iar la mica distanta va veni Parisul. Isi rezerva biletul si porni mai departe, numarand in gand zilele pana la plecare. Intra in micul pub pe care se ferise intotdeauna sa il frecventeze. Obisnuia sa spuna ca un om decent, care are simtul ridicolului, nu ar bea niciodata bere intr-o taverna intunecoasa, alaturi de persoane dubioase. I se paru cel mai frumos loc in care fusese in ultimii douazeci de ani. Muzica difuza, fumul si murmurul colectiv il facura sa se infioare de placere. Se aseza la o masa mica si murdara de lemn, isi comanda berea si anunta ca le da tuturor de baut. In mai putin de o jumatate de ora, masa i se umpluse de prieteni proaspat cunoscuti, iar ameteala ce il cuprinsese il facu sa se apropie si mai mult de New York. Pleca aproape de miezul noptii din pub, clatinandu-se catre casa si felicitandu-se pentru modul excelent in care isi incepuse noua viata.

La ora 24.20, Domnul Simon deschise usa apartamentului si se indrepta ganditor catre baie. Facu un dus scurt, se schimba si isi aranja pe scaun costumul, cu pantalonii calcati la dunga. Arunca in cosul de gunoi pliantele agentiei de turism si potrivi desteptatorul pentru a doua zi la 6.45.. Lumea era prea uriasa, iar planurile lui mari pareau total nerealiste in lumina veiozei de langa pat. Inchise ochii si, chiar inainte de a adormi, vazu cum luminile New Yorkului se stingeau una cate una. Turnul Eiffel se facu din ce in ce mai mic, pana ce disparu complet printre draperiile micului dormitor gri.

Harul

-          Pot sa-ti dau zeci de motive sa fii nefericit, dar nici macar unul de a te simti bine.

Mica batrana negricioasa ma privea posaca, iar expresia scarbita ii incretea si mai mult ridurile, facandu-i pielea sa para o masca de proasta calitate, care se prelingea spre gat. Gatul, la randul lui, ameninta sa isi reverse cutele peste umerii ingusti, acoperiti cu o vesta ieftina tricotata. Casa mirosea ciudat, asa cum mi se parea ca miros toate casele vechi de la tara – motiv pentru care le evitam pe cat posibil. Probabil ca nu as fi venit nici acum, daca nu as fi fost cu adevarat lipsit de speranta. Ma sfatuisem deja cu toti oamenii rationali pe care ii stiam – inclusiv cu mine insumi – asa ca era timpul sa apelez si la metode irationale.

-          De-asta am venit la matale. Se zice ca esti singura cu har care-a mai ramas in tara asta si ca multora le-ai dat solutii sa-si indrepte viata.

A ridicat din umeri, ca si cum asta fusese de domeniul trecutului si persoanele pe care le ajutase nu erau cazuri pierdute, asa ca mine.

-          Eu nu am cum sa te invat ce sa faci. Spun doar ce vad, atata tot. Ca vad de bine, ca vad de rau, asta nu mai e treaba mea, ci a ta.

-          Atunci spune-mi ce-ti apare acolo si o sa ma multumesc cu asta.

In timp ce imi cerceta fata, parea sa se intunece din ce in ce mai tare. Era clar ca era nemultumita, desi ii dadusem destui bani si ma asteptam sa ma trateze ca atare. M-a luat de mana si i-am simtit palma zbarcita lipindu-se de a mea, provocandu-mi un fior rece pe sira spinarii si un sentiment de regret. Nu ar fi trebuit sa vin, ar fi fost mai bine sa stau acasa. Am ramas tacuti amandoi minute in sir, eu nestiind ce sa fac, ea privind undeva in zare si framantandu-mi mana in timp.

-          O sa iti fie rau. Din ce in ce mai rau. O sa pierzi si banii pe care ii mai ai acum.

In mod normal, m-as fi amuzat pe seama unei asemenea prevestiri, dar tonul batranei si strangerea de mana imi provocau o stare de teroare cum nu mai simtisem niciodata pana atunci.

-          Nu cred asa ceva… am zis cu jumatate de gura

-          O sa iti distrugi singur viitorul, pe al tau si pe al celor dragi.

-          Nu.

A ezitat cateva secunde, apoi a continuat cu aceeasi voce patrunzatoare:

-          O sa iti pierzi sotia.

Am simtit un val de furie care urca dinspre inima spre cap, facandu-ma sa o urasc din tot sufletul pe ghicitoarea de doi bani care incerca sa ma sperie.

-          O sa iti pierzi copiii.

Am incercat sa ma eliberez din stransoare, dar nu mai imi simteam nici mainile, nici picioarele. Ochii batranei se lipisera parca de ai mei si pareau din ce in ce mai mari, ca ai unei nebune. O teama mai puternica decat mine ma sugruma si ma impiedica sa strig dupa ajutor. Ca prin vis, mana stanga a intrat disperata in buzunarul unde tineam pistolul, l-a scos si a tras. Scurt si sec. Glontul a lovit-o din plin, in timp ce privirea-mi contempla un tablou desprins dintr-un film. Nu ma crezusem vreodata in stare de asa ceva si nu-mi imaginasem nici in cele mai urate vise ca voi vedea un om impuscat in fata mea. Si inca de mine insumi. M-am ridicat, pregatit sa fug, dar ceva m-a oprit. Era inca in viata, intinsa langa masuta, si parea sa incerce sa-mi spuna ceva.

-          Puteam sa-ti zic ca o sa fii fericit.

-          Imi pare rau… Imi pare foarte rau…O sa sun la salvare. O sa fie totul in regula.

-          Nu, n-o sa fie. Stiu asta, doar am har…

-          Mi-ai zis lucrurile alea si m-ai privit ciudat. Nu stiu ce m-a apucat, nu eram eu.

-          Daca iti ghiceam doar de bine, ai fi plecat de aici impacat. Iar eu as fi trait…Stiam, pentru ca te-am visat. Am visat ca o sa ma omori. Te-am recunoscut de cum ai intrat pe usa.

Plangand, m-am asezat in genunchi langa ea, fara sa imi pese de sangele care imi pata hainele.

-          De ce nu ai zis altceva atunci? De ce nu m-ai alungat? De ce nu mi-ai prevestit ca voi fi fericit?!

-          Pentru ca daca as fi trait, ar fi insemnat ca viziunile mele sunt mincinoase. E de ajuns ca una singura sa nu se adevereasca si e semn ca ti-ai pierdut harul. Iar o ghicitoare nu mai merita sa traiasca daca si-a…

Nu a mai reusit sa termine ce avea de spus. M-am ridicat si am iesit pe usa cu teama in suflet: stiam deja ce urma sa se intample. Mi-o prevestise ultima ghicitoare cu har din tara.

Fuga

Afara incepuse deja sa bata vantul, cu atata putere incat i se parea ca geamul se va sparge in cateva secunde si tot intunericul, amestecat cu stropi de ploaie si puf de plop, ii va invada camaruta cufundata deja in bezna. Se asezase la birou de mai bine de o ora, incapabil sa faca vreo miscare sau macar sa aprinda lumina. Si-ar fi dorit ca usa sa se deschida si cineva sa intre si sa il forteze sa se ridice, sa ii vorbeasca tare, sa-i alunge orice gand. I-ar fi placut sa gaseasca un dram de motivatie, dar nu mai era in stare.

Deodata isi aminti ce ii spusese demult cineva: atunci cand te simti invins, nu castigi nimic daca stai pe loc. Trebuie sa mergi cat mai departe de locul care te face sa-ti amintesti ca doare. In cazul lui, cat mai departe de Eva. Se straduia sa isi contureze in fata ochilor imaginea unei femei care nu merita nimic. Sa o vada asa cum ii spusesera toti ca este: superficiala, rece, capricioasa. Incerca sa recreeze fiecare cearta, fiecare moment in care unul din ei spusese ceva care il ranise pe celalalt. Fusesera cu siguranta zile proaste, nopti in care dormisera in camere separate, priviri pline de repros. Dar el nu-si putea aduce aminte decat zambetul care-i patrundea in fiecare bucatica din corp, ochii care il cautau si il gaseau oricat s-ar fi ascuns, sarutul ce parea intotdeauna sa se termine prea repede, dar ii ramanea pe buze ore in sir.

Isi dadu seama ca nu poate sa ramana pe scaunul acela, in biroul din casa lor, in locul unde ea era prezenta chiar si acum, cand plecase de atata timp. Facu un efort supraomenesc si se ridica, isi arunca pe umeri pardesiul si se indrepta catre iesire. Vantul si ploaia pareau sa incerce sa-l tina in casa, impingandu-l inapoi spre usa. Se smulse din ghearele vijeliei cu un gest nervos si incepu sa mearga, simtind ca fiecare strop de apa care-l loveste este o palma. Cineva trebuia sa il palmuiasca si sa ii dea de inteles ca e prost, iar daca natura se decisese sa faca asta, cu atat mai bine. Grabi pasul, pentru ca simtea ca tristetea si imaginea Evei il ajungeau usor-usor din urma. Trebuia sa fie mai iute de-atat, sa ajunga undeva unde mintea sa-i fie libera de tot ce durea. Incepu sa fuga, fara sa se uite in jurul sau. Auzea claxoane ce incercau sa il opreasca, dar era convins ca odata ce va sta pe loc, nu va mai putea sa se miste. Va incremeni si va ramane acolo, in ploaie, ca o statuie trista si lipsita de viata.

Fugea de minute intregi, sau de ore, nici el nu mai stia sigur. Isi spuse ca era aproape salvat, asa ca se sprijini de vitrina unui magazin si isi sterse fata, incercand sa-si revina si sa isi controleze pulsul, deja prea accelerat. Deodata simti ca este privit. Intoarse capul incet, aproape din inertie, si se trezi fata in fata cu Eva. Il privea cu un zambet rece din oglinda uriasa ce atarna in vitrina magazinului. Nu mai era singur acolo, de fapt nu fusese nicio clipa singur. Ochii lui o reflectau mai clar decat o fotografie, mai real decat atunci cand inca locuiau in aceeasi casa. Se prabusi plangand pe asfalt, invins si captiv in el insusi.

Fantana Dorintelor

Laura stranse banutul atat de puternic incat simti ca o ustura palma. Poate cu cat se gandea mai mult la asta, cu cat dadea o mai mare importanta bucatii de metal care avea sa ajunga pe fundul fantanii, cu atat avea sa fie mai fericita. Nu se putea decide daca sa-i dea drumul sau nu. Daca superstitia era adevarata si viata urma sa i se schimbe de a doua zi? O entuziasma si o inspaimanta in acelasi timp ideea ca lucrurile ar fi putut sa nu mai stea la fel ca pana atunci.

-         Fantana nu implineste decat dorintele celor care stiu ce vor. Trebuie sa crezi cu adevarat in momentul in care ii ceri ceva.

Se intoarse catre barbatul maruntel care o fixa cu un aer de adevarat cunoscator. Ii privi mainile, cautand moneda, dar nu tinea nimic si nu parea sa fie framantat de vreo dorinta neimplinita.

-         Vrei sa arunci si tu un ban? Daca nu, as prefera sa raman putin singura. Trebuie sa ma gandesc.

-         Nu. Chiar nu am nimic de cerut, dar mi se parea ca tu ai nevoie de ceva. Sau de cineva.

Tipic. Asta i se intampla de fiecare data: lasa impresia ca este neajutorata, chiar si atunci cand era plina de incredere in ea si se simtea puternica. Se saturase sa fie cea slaba, cea compatimita si tratata ca un copil. Incercase sa schimbe asta de zeci, sute de ori, dar fara rezultat. Trecuse special Fantana Dorintelor pe itinerariul pe care-l pregatise cu grija inainte sa plece in calatorie. Poate ca exista posibilitatea ca ceva supranatural, mai puternic decat tot ce era in jurul ei, sa o ajute sa-si schimbe viata. ,, Prostii.,, ii rasese Daniel in fata. Nu se suparase, pentru ca stia de dinainte cum va reactiona. El era cel care stia tot, care o invata cum trebuie sa reactioneze in orice situatie si care ajunsese sa controleze pana si ce gandea. De multe ori privea alte femei maritate cu invidie si o oarecare uimire – ele cum de pareau atat de puternice? De fapt nu pareau, ci chiar erau, iar asta incepuse sa o doara din ce in ce mai tare. Nu intelegea cand se schimbase atat de mult. Nu fusese niciodata o persoana prea hotarata, insa isi amintea ca obisnuia sa fie ea insasi. Acum devenise doar o impostoare. In exterior era aceeasi Laura, dar in interior era goala. Fara idei, fara opinii, fara dorinte. Tot ce avea era imprumutat de la Daniel.

-         Nu am nevoie de nimeni, vreau doar sa se schimbe ceva. Insa nu pot sa dau un nume acelui ceva. De-asta nu pot nici sa arunc moneda, pentru ca nu stiu ce sa cer. Cum sa cer.

-         Gandeste-te la ce iti lipseste. Ce te-ar face fericita in momentul asta?

-         Nu vreau sa fiu fericita in momentul asta. Vreau sa fie bine in general.

-         Si nu e?

Cum naiba sa fie bine cand realiza ca propria persoana ii este straina? Stia ca demult, tare demult, visase o gramada de lucruri. Facuse planuri, mai mult sau mai putin realiste, se imaginase in tot felul de ipostaze si isi promisese ca va fi fericita. Dar asta cu siguranta nu era fericirea. Discutase toata seara cu Daniel: isi luase inima in dinti si ii marturisise ca vrea altceva. Ca dupa excursie se gandea sa se mute de acasa, cel putin pentru o perioada. Il prinsese total nepregatit: in toti anii astia nu si-o imaginase vreodata nefericita. O rugase sa se gandeasca mai bine, lucrurile puteau fi altfel. El se putea schimba.

-         Arunca moneda in fantana. Sunt sigur ca se va rezolva totul, uneori e nevoie de putina magie.

Laura zambi si deschise palma. Cantari cateva momente banutul, incercand sa se decida. Putea sa spere in continuare, sa ezite si sa lase lucrurile sa curga la fel. Sa astepte doza de magie care sa il transforme in barbatul ideal pentru ea. Dar trecusera prea multi ani si crescuse prea mult ca sa mai creada in asa ceva. Il privi cu duiosie pe barbatul maruntel si ii strecura in mana moneda.

-         Oamenii nu se schimba peste noapte, cel putin nu constient, Daniel. Pot sa isi doreasca asta, pot sa mimeze, dar nu pot fi altii doar fiindca asa au promis. Foloseste tu dorinta, eu nu mai am nevoie de ea.

Visul

Emilia inchise lumina, lasand aprinsa numai mica veioza de langa pat. Se lovi de ceva ascutit si injura printre buze: cum s-o fi asezat scaunul asta afurisit fix in fata ei, mai ales acum cand se grabea?! Era aproape unsprezece si nu-si permitea sa piarda cele cateva ore pretioase de somn. Isi trecu de cateva ori peria prin par si scotoci in noptiera veche de lemn dupa sticla cu parfum. Un strop, doi…hai trei. Destul. Nu putea sa cumpere cate-un Chanel pe luna si mereu avea tendinta sa foloseasca mai mult decat era cazul. Isi intinse balsamul pe buze si, privind ceasul, rasufla usurata: inca 8 ore si 15 minute pana dimineata. Mai era timp si pentru lectura, asa ca insfaca ochelarii si revista. Pagina cu evenimente mondene era singura care o interesa, asa ca se grabi sa o gaseasca: cei cativa centimetri cuprindeau tot ceea ce putea fi mai frumos in viata – atata culoare si stralucire la un loc, atatia oameni fermecatori…Iar in mijlocul tuturor era el. Emilia il cunostea pe Robert mai bine decat toata lumea: era cu siguranta un barbat nu doar chipes, ci si spiritual, bland si sincer. Nu avusese nevoie de mai mult de zece secunde pentru a-l citi – stia ce ii place, ii cunostea slabiciunile si ii admira calitatile. Era sigura ca femeile alcatuite din blanuri, plastic si diamante false nu-l vor avea niciodata, dar le permitea cu generozitate sa viseze la el. Incet-incet simti ca o cuprinde somnul si inchise ochii, in timp ce lasa revista sa ii alunece langa pat, asa cum se intampla in fiecare seara.

Se strecura nerabdatoare printre toate personajele colorate, ale caror parfumuri se amestecau intr-un miros dulceag si cald de bunastare. Invatase sa nu mai fie atenta la fiecare zgomot si soapta din jur, pentru ca ar fi ametit-o atatea glasuri stridente, atatea cuvinte lipsite de profunzime, rostite precipitat si pretios in acelasi timp. Reusise sa le adopte si ea vocabularul, tinuta si gesturile, asa ca se integra destul de bine in peisaj. Se privi pentru cateva momente in oglinda uriasa care acoperea aproape in intregime peretele. Era perfecta din cap pana in picioare: avea cel mai stralucitor par, cei mai albi dinti si cea mai scumpa rochie din incapere. Se bucura ca nu uitase sa-si dea cu parfum si nu regreta excesul: isi permitea sa cumpere cel putin un Chanel pe zi, dar nu-si permitea sa apara neingrijita in fata lui Robert. Il vazu venind spre ea si zambi, gandindu-se ca aniversau aproape sase luni de relatie. Nu o dezamagise deloc in tot acest timp – era la fel de bland si de atent ca atunci cand se cunoscusera. Stia ca e norocoasa si iubea fiecare minut din viata pe care o traia. Incepura sa danseze si se lipi de el, soptindu-i la ureche cat este de fericita. Nu avusese prea multi prieteni pana il intalnise pe Robert – de fapt nu avusese prieteni deloc. El o ajutase sa devina populara, o prezentase tuturor celor din cercul lui si o transformase in cea mai admirata femeie din lumea asta stralucitoare. Ritmul muzicii deveni din ce in ce mai alert, iar perechile incepura sa danseze tot mai rapid. Emilia simti ca trebuie sa inchida ochii ca sa nu ameteasca. Lumina zecilor de candelabre ii patrundea nemiloasa printre gene si aproape ca o orbea, oricat de mult s-ar fi straduit sa stranga din pleoape. Stia ce se intampla, pentru ca o mai traise de sute de ori: asa se incheia fiecare petrecere.

Detesta din tot sufletul ceasul desteptator, care urla isteric de cateva minute bune. Si soarele. Si cafeaua de dimineata ce nu prevestea nimic bun, spre deosebire de ceaiul de seara. Se privi in oglinda cu sila si dezamagire: ar fi putut sa arate mai bine la cei 42 de ani pe care abia ii implinise. Parul incaruntit, ochii stersi, fata palida – totul ii dadea un aer neingrijit, asa ca nu suporta sa isi vada prea des reflexia. Sifonierul o intampina cu cele cateva haine terne, din care alese fara nicio ezitare costumul de un gri obosit pe care il purta aproape zilnic la munca si care i se parea deja ca o a doua piele. Iesi grabita din casa, incercand sa nu se gandeasca la ziua care tocmai incepuse. In urechi ii rasuna inca muzica, in timp ce mintea tesea povestea din punctul in care ramasese, compunand dialoguri imaginare cu Robert. Prima oara cand il visase nu daduse o importanta prea mare evenimentului. Descoperise, insa, ca visul continua in fiecare noapte si parea din ce in ce mai real. Tot ce avea de facut era sa deschida revista si sa priveasca pentru cateva momente lumea aceea din care isi dorea cu disperare sa faca parte. Ajunsese sa traiasca pentru acele cateva ore petrecute dincolo de cenusiul realitatii. Se intreba uneori daca viata adevarata era cea din timpul zilei.

Deschise usa cafenelei si respira mirosul prajit si usor condimentat. Plecase mai devreme de la birou special ca sa isi ofere cateva minute de rasfat. Comanda o ciocolata calda cu scortisoara si, in timp ce cauta maruntul in portofel, simti cum cineva o impinge din spate. Se intoarse nervoasa si incremeni: Robert era acolo. Langa ea. In timpul zilei. Ce ar fi trebuit sa faca sau sa spuna? Se decise sa il lase pe el sa vorbeasca primul, pentru ca nu era sigura ca este real.

-          Scuza-ma, cred ca te-am lovit din greseala.

Incerca sa ii raspunda, dar nu putea articula nici macar un cuvant. Il privi in continuare buimaca, rugandu-se ca el sa mai faca ceva, sa nu renunte asa de usor.

-          Ma lasi sa-ti fac cinste cu o cafea? Mi-ar prinde bine compania cuiva.

Ar fi vrut sa il ia de brat si sa mearga impreuna spre cea mai apropiata masa, dar lucrurile nu se legau intre ele. Ii era greu sa inteleaga cum de se intampla asa ceva. Privirea ii fugi in stanga tejghelei, spre oglinda cu rame metalizate in care isi vedea imaginea. Era obosita si neingrijita, asa cum el n-o vazuse niciodata. Se intoarse din nou spre Robert si il masura din cap pana in picioare. Era mai putin inalt decat stia ea. Si un pic neras. Parca expresia din ochii lui era putin diferita. Nu, nu putea sa strice toata povestea lor. Nu putea sa renunte la o relatie care implinise sase luni.

-          Nu beau cafea, multumesc.

Se intoarse fara sa mai spuna nimic si aproape o lua la fuga. Mergea cu capul in pamant, repetandu-si ca realitatea era cea de care o mai desparteau cateva ore. Incepuse sa ploua, iar picaturile ii stergeau una cate una amintirile ultimelor zece minute. Isi cumpara de la un chiosc de ziare cel mai recent numar al revistei, dar nu il rasfoi inca: stia ca mai era putin si venea noaptea.

Timpul frumusetii

  Lara zambi in coltul gurii cand apa ii atinse degetele: era a nu stiu cata oara cand turna in pahar fara sa se uite si fara sa se gandeasca la ce face. In ultimul timp gandurile ii zburau aiurea, pana cand ceva din exterior reusea sa o readuca in lumea reala. Uneori mai alunga starea de visare printr-un gest cu care gonesti o ganganie insistenta, dar asta nu ii iesea intotdeauna.

  In general nu se lauda cu o memorie prea buna – din contra, uita pana si ce facuse cu o ora in urma. Se mirase prima data cand avusese o amintire clara din copilarie. O vazuse atat de real, incat i se parea ca urmareste un scurt-metraj, iar de atunci totul cursese in secvente din ce in ce mai lungi si mai bine conturate. Viata ei, asa cum o stia si o detesta acum, paruse sa inceapa odata cu varsta la care copiii au primele revelatii legate de lumea din jur, iar ceea ce li se intampla ii poate marca pentru totdeauna. Petrecuse o zi intreaga in gradina, urmarind o insecta colorata, care nu statea locului nicio clipa. O fugarise peste tot, minunandu-se de fragilitatea aripilor transparente, care pareau sa se zbata fara oprire. Dupa ore intregi, reusise sa o prinda, dar fluturele nu rezistase decat cateva secunde in mana ei mica. Il privise mult timp socata, neintelegand cum ceva atat de agitat si plin de viata poate sa zaca acum nemiscat pe aleea de piatra. Pana la urma, tatal Larei il ridicase si il aruncase la gunoi, spunand sec: ,, Fiintele frumoase mor repede… ,,

  Din ziua aceea intelesese totul. Era clar de ce ii murise cainele preferat si de ce matusa Alisa disparuse intr-un accident de masina. Trebuia sa faca ceva ca sa evite aceeasi soarta. Mai ales ca majoritatea celor din jur ii repetau cat este de frumusica si ce femeie minunata o sa devina. Incepu sa isi taie parul, pentru ca niciodata nu ii statuse bine cu el scurt. Ani in sir il aranja in cele mai ciudate forme si ii asorta un machiaj grotesc, iar asta ii atrase numai remarci rautacioase, dar o salva cu siguranta de la o pieire timpurie. Devenise adolescenta cea ciudata, iar, mai tarziu, femeia aceea care nu stia sa se imbrace, sa se coafeze sau sa se machieze.

  Intr-o zi il intalnise pe Teo. Nu-si imaginase niciodata ca putea sa existe o fiinta atat de frumoasa. Era perfect. Se indragostise prea repede, impotriva ratiunii si se mirase ca el o prefera pe ea, cand putea sa aiba orice femeie. Incepu incet-incet sa aiba incredere si sa-si doreasca sa lupte cu orice blestem al frumusetii. Insa, cand prima migrena il facu sa declare ca nu se simte prea bine, Lara decise ca e mai bine sa renunte la tot. Ii daduse un motiv oarecare si il gonise cat mai repede, pentru ca nu ar fi suportat vreodata sa il vada stingandu-se in fata ei. Alesese de-atunci cu grija barbatii: cat mai neatragatori, mai ciudati, mai nepotriviti. Uneori i se intampla ca, odata cu trecerea timpului, sa ii vada intr-o lumina mai buna decat la inceput. Avea atunci grija sa ii paraseasca, pentru ca nu voia sa-si asume un risc inutil.

  Inceputul sfarsitului venise pe neasteptate. Ca in fiecare an, la data bine stabilita, intrase in cabinetul doctorului linistita, pregatindu-se sa afle ca are de luptat cu vreo anemie rebela sau de luat vitamine pentru imunitate. Diagnosticul o socase, pentru ca nu s-ar fi asteptat la asa ceva. Trecuse deja de varsta la care mai putea fi considerata o femeie atragatoare.

  – Imi pare rau. Nu avem ce sa facem mai mult, dar va voi prescrie niste calmante. Veti avea nevoie, cu siguranta.

  Doctorul o privise cu o mila prefacuta, pentru ca adevarata compasiune fusese probabil de mult timp sufocata de puhoiul pacientilor care veneau sa-si primeasca vestile proaste. Mai avea de trait cateva luni sau chiar un an. Dar urmau sa vina durerile, oboseala, chinul. Fugise acasa si se privise in oglinda: ridurile ii sapasera adanc fata, firele albe se amestecau cu cele pamantii, gura isi coborase colturile. Era clar. Fiintele frumoase mor repede, dar ea, ea care atatia ani se luptase cu frumusetea, avea sa moara incet. La cum arata acum, asta era tot ceea ce putea primi.

  Lara isi sterse cu un prosop mana pe care varsase apa si se aseza pe pat. Scoase din sertar tubul cu pastile mici, albastre, care promiteau sa goneasca durerea. Cel putin pentru o ora, dupa care incepea din nou, cu aceeasi forta. Ce s-ar fi intamplat daca ar fi luat doua? Trei, patru, cinci…le pierdu numarul, dar le stranse pe toate in pumn. Puse pe noptiera paharul gol si se intinse, cu privirea atintita spre oglinda din fata patului. O ceata placuta incepu sa se joace cu ochii ei, in timp ce vazu cum chipul i se transforma. Ridurile se stergeau unul cate unul, gura se relaxa intr-un zambet natural si multumit, care avea sa ramana vesnic la fel. Era din nou frumoasa.